Cele două stadii ale Învierii Escatologice

de Max R. King

La fel cum „întâiul rod” denotă cele două stadii inseparabile în încheierea secerișului, vom găsi în Noul Testament două stadii succesive și inseparabile ale învierii morților. În Ioan 5: 25-29, spre exemplu, Isus a vorbit despre ceasul care „vine şi acum a şi venit” când morții vor auzi glasul Lui și vor trăi (v. 25), și apoi despre o venire a unui ceas când toți cei care sunt în morminte vor auzi și vor ieși din ele (vv. 28, 29). Învierea restricționată din v. 25 precedă învierea ne-restricționată din versetele 28, 29 în același sens în care întâiul rod precedă restul secerișului.

Conform acestui text, Christos este sursa și puterea („glasul Lui”) în ambele stadii ale învierii. Mulți încearcă să împartă aceste două stadii în două feluri de înviere diferite mult separate în timp. Se susține că prima (v. 25) are de-a face cu o înviere spirituală (viață soteriologică) și a doua (vv. 28, 29) are de-a face cu învierea trupească (înviere din moartea biologică). În această perspectivă, cei care au înviat la întâia înviere sunt implicați mai târziu în a doua (v. 28, 29) dacă experimentează moartea înainte de întoarcerea lui Christos.

Această perspectivă dualistă a învierii ridică câteva întrebări interesante. Christos este prezentat în Scriptură ca întâiul rod al învierii din morți (1.Cor. 15: 23). Dar dacă există două învieri ale morților (spirituală și fizică), a cărei învieri este Christos „întâiul rod?” Este El întâiul rod al învierii spirituale sau al învierii biologice? Dacă este primul rod pentru ambele, este El atunci întâiul rod al celor răi? Unde avem vreun indiciu în Scriptură că Christos este întâiul rod al învierilor (plural) morților? Unde a pretins El că este „învierile” și „viețile” (cf. Ioan 11: 25)? Dacă viața soteriologică este obținută prin moartea și învierea lui Christos (ceea ce înseamnă că credinciosul este înviat din moartea păcatului), cum poate moartea fizică de mai târziu a credinciosului fi atribuită păcatului? Există două categorii de păcat care sunt biruite de două învieri separate pentru același individ?

Mulți încearcă să ocolească problema lor referitoare la o înviere dualistă pentru credincios divizând omul și răscumpărarea lui în categorii separate, suflet versus trup. După cum a afirmat un exeget, Isus prin viața Lui a lovit păcatul. În învierea Lui El a lovit moartea! Creștinul în viața de aici (în Christos) a lovit păcatul. Prin învierea lui (prin Isus) el va lovi moartea!”[1] El a continuat încercând să arate că există „două aspecte” prin care se obține biruința asupra păcatului și a morții. „Sufletele noastre au fost izbăvite și avem garanția că trupurile noastre într-o zi vor fi răscumpărate de asemenea. (Rom. 8: 23).”[2] Însă unde învață Scriptura o izbăvire pentru suflet ACUM și o izbăvire pentru trup MAI TÂRZIU ca „două aspecte” ale biruinței asupra păcatului și a morții?

Mai întâi de toate, Isus nu a lovit păcatul prin viața Lui. Dacă ar fi făcut aceasta, moartea Lui nu ar mai fi fost necesară. In schimb El a lovit păcatul prin moartea și învierea Lui nu prin modul Său de existență anterior crucii. Nici credinciosul nu poate lovi moartea decât prin moartea și învierea împreună cu Christos. Acest lucru este destul de clar în Romani 6. Este evident că în citatul de mai sus s-a făcut o încercare de a izola învierea credinciosului (prin Christos) de viața soteriologică deja avută aici (în Christos) cu scopul de a face ca aspectul crucii referitor la înviere să se refere la o viitoare înviere din moartea biologică. În această perspectivă, păcatul este învins în învierea spirituală și moartea mai târziu în învierea din moartea biologică.

Slăbiciunea acestei paradigme este evidentă iar motivul pentru care s-a făcut o astfel de încercare este la fel de evident. În Scriptură biruința asupra păcatului și a morții niciodată nu este separată în două faze ale răscumpărării suflet versus trup. Păcatul și moartea au un punct comun în înfrângerea lor și acesta nu poate fi separat în nici un sens. Izbăvirea omului nu este realizată bucată cu bucată. Moartea și învierea împreună cu Christos așa cum este prezentată în Romani 6, și alte texte asemănătoare, este la fel de viitoristă în realizarea ei (acțiunea ei încheiată) ca și răscumpărarea trupului (Rom. 8). Perspectivele viitoriste din Romani 6 („vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui,” v. 5, și vom şi trăi împreună cu El, v. 8) nu sunt „viitor logic” ci ele sunt o referire la timp real când moartea și învierea lui Christos vor aduce la plinătate, încheiere sau maturitate pe credincioșii „primele roade” la sfârșitul veacului. Acest punct de referință escatologic a reprezentat „Ziua V” (Ziua Victoriei) a decisivei „Zile D” (Crucea). Între aceste două puncte, întâia înviere este încheiată, adică, moartea și învierea credincioșilor cele-dintâi-roade împreună cu Christos, așa cum ne învață Pavel în Romani 6. Această încheiere coincide cu parousia lui Christos (1.Cor. 15: 24). „Apoi vine sfârșitul” când este strânsă întreaga recoltă sau secerișul, adică, are loc învierea morților în discuție în 1.Cor. 15 (credincioșii lui Israel din Vechiul Testament) împreună cu înmânarea împărăției lui Dumnezeu alături de consumarea altor aspecte legate de viitorul promis lui Israel.

Mai târziu vom arăta că moartea și învierea împreună cu Christos în Romani 6 în anvergura ei completă, cuprinde așteptata „înfiere,” adică răscumpărarea trupului nostru” din Rom. 8: 23. Nu este nevoie de două învieri împreună cu Christos pentru a încheia învierea trupească a credinciosului. Modelul învierii prezentat în Romani 6 este adecvat pentru obținerea victoriei prin Christos în discuție în 1.Cor. 15: 55-57).

Comunitatea „tip Pod”

Întâia înviere, implicând chemarea și desăvârșirea primelor roade poate fi văzută ca o comunitate care leagă cele două capete ale intervalului dintre moartea și învierea lui Christos și învierea morților de la sfârșitul veacului. Trecerea de la vechiul la noul Testament s-a realizat prin moartea și învierea lui Christos, însă nu instantaneu, ci prin mijloacele transformării care a fost realizată prin „trupul lui Christos.” Este important să vedem reala legătură dintre cele două legăminte și rolul comunității Creștine timpurii, sub domnia lui Christos pre-parousia, în reali-zarea tranziției de la Vechiul Legământ la Noul Legământ. Scopul morții și învierii lui Christos nu a fost anihilarea poporului Vechiul Legământ, ci renașterea lor ca Israel al lui Dumnezeu conform Duhului. Pavel este total înțeles greșit când evanghelia lui fără-Tora este interpretată ca o ruptură completă între cele două popoare ale celor două legăminte. Pavel niciodată nu a prezentat biserica ca o înlocuire a Israelului istoric. Noua creație (făptură) în Christos a fost, în înțelegerea lui Pavel, încheierea transformatoare a economiei Vechiului Testament. Prin Christos vechea economie a fost împlinită, nu doar privind normele ei (care au slujit ca tipare ale lucrurilor cerești, Evrei 8, 9), ci în adevărul ei mai adânc, în învierea transformatoare a morților la viața eternă a lui Christos, după cum avea să se manifeste prin trupul Său – noul popor al creației Noului Legământ.

A existat o legătură organică între poporul Vechiului și cel al Noului Legământ care nu putea fi ruptă fără a tăia rădăcinile istorice ale evangheliei. Pavel a amintit unora care au încercat să ignore rădăcinile lor evanghelice și legătura lor cu poporul Vechiului Legământ „că nu tu ții rădăcina ci ea te ține pe tine” (Rom. 11: 18). După cum a observat F. X. Durrwell, „Rădăcinile împărăției au fost în Israel din vechime (cf. pildei robului necredincios): Domnul nostru împlinea promisiunile făcute lui Israel (Fapte 2: 30-36): El era în procesul de restaurare a tronului lui David (Luc. 1: 32; Fapte 15: 15-16); noul Israel a fost format din adevărații fii ai lui Avraam (Gal. 3: 29).”[3]

După cum vom vedea în Secțiunea a Doua negarea învierii morților de către unii din Corint a fost legată de chestiunea relevanței evangheliei lui Pavel în împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu față de Israelul Vechiului Testament. Unii au fost conduși să creadă că evanghelia lui Pavel a reprezentat o ruptură completă față de Israelul istoric; că nu va exista o înviere a morților (morții în acest context referindu-se la Iudeii credincioși ai Vechiului Legământ). Dar în loc să desființeze învierea morților, evanghelia lui Pavel care a promovat semnificația transformării legămintelor prin moartea și învierea lui Christos, de fapt așeza temelia pentru învierea morților. Această nouă comunitate de credincioși în Christos, acum compusă din Iudei și Neamuri fără deosebire, a reprezentat realizarea viitorului lui Israel (veacul care va să vină) în care toți vor fi strânși laolaltă în Christos, „cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efes. 1: 10). În acel sens, comunitatea credincioșilor dinainte-de-sfârșitul-veacului a slujit ca un pod de legătură între aeonul Vechiului și Noului Legământ. Nu este doar o simplă coeziune între cele două legăminte, ci o unitate care este atinsă în și prin „trupul lui Christos,” anume, trupul morții și învierii Lui transformatoare.

Prin urmare, timpul dintre moartea și învierea lui Christos și învierea morților este scurta perioadă escatologică a formării trupului lui Christos în asemănare completă cu sensul și semnificația aplicată a morții și învierii Lui. În acest fel, economia Vechiului Testament a fost împlinită și viitorul promis al lui Israel a fost adus la lumină în și prin „trupul lui Christos” (Efes. 2, 3). Scopul întâii învieri împreună cu Christos a fost nu o excludere ci includerea morților-în-păcat ai vechiului aeon. Viața învierii din noul aeon, care a fost adusă prin Christos, a fost viața promisă lui Israel.

Totuși, punctul la care trebuie să limităm discuția noastră aici este iminența învierii morților în timpul Noului Testament. Terenul solid pentru această antici-pare a apropierii a fost moartea și învierea lui Christos, care deja era la lucru în transformarea celor chemați afară, comunitatea credincioșilor de sfârșit-de-veac. Această comunitate escatologică, prin care vechiul era făcut nou în Christos, a fost arvuna și garanția învierii morților de la sfârșitul veacului care se apropia.

[1] Jim McGuiggan: McGuiggan – King Debate, p. 259. [2] Ibid., p. 259 [3] F. X. Durrwell: The Resurrection, A Biblical Study, (Translated by Rosemary Shedd), p. 187